Terapie de cuplu

Echilibrul dintre viata personala si viata profesionala

Violeta Dumitrescu, Psiholog

Oameni buni, nu vi s-a acrit de această sintagmă?

După atâţia în Resurse Umane, vă mărturisesc sincer faptul că mi-e lehamite când o aud.

Despre ce echilibru vorbim, în fond? Între două faţete ale noastre? Între două costume pe care le îmbrăcăm şi dezbrăcăm zilnic între 9:00 şi 18:00?

Vedeţi scindarea pe care însăşi această perspectivă o produce în voi? Auziţi cum vi se fisurează fiinţa când sunteţi nevoiţi să experimentaţi una dintre ele cu costul celeilalte?

E normal să trăiţi aşa?

Poate că a devenit – ce-i drept – o normalitate.

În societatea preindustrială, munca era în mod firesc dictată de ritmurile naturii iar bioritmul uman era aliniat celui în care pulsa însăşi natura.

Raportarea antagonică a muncii la bioritmul uman datează din epoca industrializării, când nişte băieţi isteţi au decis să folosească energia şi timpul altor oameni în calitate de pârghii ce multiplică exponenţial posibilitatea propriei lor îmbogăţiri. Nu-i de anatemizat nici asta, mai ales dacă ne uităm la remarcabilele progrese înregistrate de omenire… Doar că cerinţele naturale al organismului uman au fost sfidate de imperativele acestui tip de muncă iar bioritmul a fost biciuit nemilos.

Ca şi alternativă, propun o perspectivă umanistă şi interdisciplinară asupra muncii.

Ce ar fi dacă v-aş propune să observaţi faptul că societatea, aşa cum arată ea, reproduce dimensiunea ontogenetică a psihismului uman cu toate nodurile de creştere precum şi dificultăţile întâmpinate pe acest parcurs?

Daca v-aş spune ca acela care aşteaptă ca cineva mare şi puternic – respectiv firma la care lucrează sau ţara în care trăieşte – să-i furnizeze cele necesare traiului, este chiar acea parte infantilă din om care încă aşteaptă ca părinţii să aibe grijă de el? Iar pentru grija asta, el oferă la schimb ascultare, diligenţă şi efort.

Dar dacă v-aş spune că omul, în loc să-şi arunce privirea către relaţiile primordiale cu figurile importante din viaţa sa, proiectează propriile dinamici disfuncţionale la nivel de societate, abuzează şi îşi atrage abuzul din partea reprezentanţilor acesteia?

Mai mult decât atât:

Provocarea pare a fi cam Don Quijot-easca, nu?

Cu toate astea, cum de mi se revelează – fără drept de tagadă – în practica terapeutică felul în care tiparele relaţionale primordiale, durerile şi scindările generate de acestea se pun în scena copy-paste atât în sfera profesională cât şi în viaţa personală? Cum se recreeaza la nivel macro (corporaţie, ţară, mapamond) cu o fidelitate incontestabilă aceleaşi tipare în care rolurile de Victimă, Persecutor şi Salvator sunt interşanjabile?

Cum se explică faptul că, odată cu vindecarea şi rescrierea tiparelor relaţionale, omul ajunge ori să-şi schimbe job-ul, ori – în cadrul aceluiaşi job – să-şi redefinească priorităţile şi să-şi renegocieze graniţele într-o manieră mai sănătoasă şi totodată ecologică?

În lumina celor expuse mai sus, despre ce echilibru mai vorbim, când se pune problema unui continuum pe axa căruia ne mişcăm cu grade diferite de libertate aflat între muncă şi viaţa personală? Acest echilibru izvorăşte – în fond – prin împăcarea cu noi înşine, nu?

Pe frontispiciul templului din Delphi e dăltuită în piatră vie maxima: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

În contextul celor scrise mai sus, ce sens are pentru voi îndemnul lui Thales?

‹  Inapoi la articole